antet

home

editoriale cacib caini pisici facebook

„Le spun copiilor că ăsta e un miracol de Crăciun!”

În mai 2004, vecinul doamnei Mae din Worcester (Anglia), un oraş cu 93.000 de locuitori, a scos un panou din gard, iar câinele acesteia - Niamh, o femelă din rasa Staffordshire Bull Terrier -, a fugit fără a mai fi găsit. După ce a căutat-o timp de mai multe sptămâni şi a declarat-o pierdută, doamna Mae (47 de ani), astăzi mamă a patru copii, spune că nu credea că o va mai vedea vreodată pe Niamh, însă în sufletul ei păstra speranţa că a ajuns într-o familie care are grijă de ea, mai ales că-i ştia firea blândă şi jucăuşă. De altfel, doamna Mae recunoaşte că era convinsă că Niamh a fost furată, pentru că „era foarte prietenoasă şi merge cu toată lumea, chiar şi cu necunoscuţii”.

„De curând am primit un telefon de la asociaţia Bath Cats and Dogs Home.Mi-au spus direct că mi-au găsit căţeluşa pe străzile din Salisbury, la 130 de kilometri de casa noastră. Erau siguri că este vorba despre Niamh pentru că aceasta avea microcip - aşa au descoperit stăpânul ei, adică pe mine”, a explicat, fericită, doamna Mar pentru ziarul local „Worcester News”.

Deşi au trecut mai bine de opt ani şi jumătate de când a pierdut-o pe Niamh, stăpâna ei e convinsă că aceasta a recunoscut-o. „E puţin surdă - doar are 12 ani! - şi era puţin murdară, dar în rest era la fel ca înainte de a fugi. E puţin slăbită, dar, în general, e într-o stare suprinzător de bună pentru vârsta ei, de aceea cred că a avut cineva grijă de ea, cel puţin în ultimii ani. În fine, a fost o reunire foarte... lacrimogenă cu Niamh, chiar şi fetele, atunci când am ajuns acasă, aveau lacrimi în ochi. A fost reintegrată rapid în familie, deşi atunci când a fugit de acasă copiii erau la şcoala primară. Ne-am regăsit! Nimeni nu-şi explică cum a ajuns Niamh într-un oraş din alt comitat, însă suntem recunoscători că am găsit-o după atâta timp şi le spun copiilor că acesta este un miracol de Crăciun”, a mai spus doamna Mae.

 

A murit directorul executiv al VDH

Veste tristă pentru chinologie. În urmă cu puţine momente, la Dortmund, a avut loc înmormântarea directorului executiv al asociaţiei chinologice naţionale din Germania, VDH (Verband fur das Deutsche Hundewesen - German Kennel Club).
Bernhard Meyer, CEO (Chief Executive Officer al VDH), care activa din anul 1986 în cadrul asociaţiei germane (a fost şi secrtarul acestei organizaţii) şi care îndeplinea şi funcţia de redactor şef al "Unser Rassehund" (publicaţia oficială a VDH), s-a stins din viaţă, în urma unei boli grave, la vârsta de 55 de ani.
Bernhard Meyer, un nume care „se confunda” cu VDH, a fost înmormântat astăzi, 10 decembrie, la ora 13.30, la Dortmund. Conducerea Federaţiei Chinologice Internaţionale l-a descris pe Meyer ca pe un pasionat şi profesionist ireproşabil. De altfel, familia sa a transmis public una dintre ultimele dorinţe ale lui Bernhard Meyer: în loc de jerbe şi coroane, participanţii să facă o donaţie simbolică în conturile fundaţiei care promovează activitatea VDH, cercetarea şi ameliorarea raselor.

Wooties şi încrucişarea necontrolată a raselor

de Cătălin Vischi
catalin.vischi@petzoom.ro

Poate o femelă dintr-o rasă impozantă, aşa cum este Rottweiler, să se încrucişeze cu un „pitic bărbătos” din rasa West Highland White Terrier? Din nefericire, da. Iar răspunsul l-a simţit pe propria sa piele Teresa Patterson, o femeie din satul North Grimston (Anglia), şi s-a concretizat prin 11 pui de... Wooties, aşa cum a fost denumit rezultatul dintre Westie-ul Joey şi Rottweiler-ul Zara (în foto 2).
Ea spune că „iubirea dintre cei doi s-a consumat natural” şi fără ştiinţa ei. Repercusiunea: după naşterea celor 11 pui, Zara i-a abandonat, lăsându-l pe tatăl Joey să aibă grijă de ei. Mai departe, patru dintre pui au murit, deşi Patterson susţine că a încercat s-o forţeze pe Zara să-i alăpteze. Femeia, care are 50 de ani şi este funcţionar în administraţia locală, i-a hrănit pe ceilalţi cu... ouă şi chiar le-a administrat Horlicks (un soi de lapte la cutie, preparat dintr-un piure făcut din malţ de orz şi făină de grâu, diluat în apă, la care se adaugă lapte praf). Apoi, a cerut ajutorul celor care vroiau să adopte căţeii.
Cei de la asociaţia chinologică naţională au declarat că e prima dată când se întâlnesc cu produşi ai unor rase atât de diferite cum sunt Rottweiler şi West Highland White Terrier.

Foto: rossparry.co.uk

 

ROTTWEILER
... din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

de Corina Berciu
corina.berciu@petzoom.ro

Rottweilerul a fost numit cu afecţiune şi mândrie „Pasărea Phoenix a speciei canine” de către Albert Graf, omul pasionat care a dat avânt şi a  pus fundamentul selecţionărilor în cadrul acestei rase. De fapt, deşi în aparenţă puternici şi fioroşi, până şi aceşti câini au avut de suferit din cauza acţiunilor necugetate şi adeseori extremiste ale omului. Dar pentru a ne da seama în ce sens, e necesară o călătorie în timp, până în perioada extinderii spectaculoase a Imperiului Roman, când strămoşii Rottweiler-ului, probabil mastiffii italieni, aveau rolul de a păstori cirezile de vaci, dar şi de a proteja soldaţii, bunurile şi alimentele lor de eventualii prădători.

Istoria lor

Romanii au intrat în Germania în anul 74 d.Hr., perioadă în care elementul central comun din punct de vedere arhitectural al aşezărilor erau acoperişurile din ţigle roşii, de unde şi numele coloniei - Rottweil. Deoarece regiunea găzduia un important târg de vite, pentru păstorirea cărora erau folosiţi câinii, rasa a căpătat şi ea o denumire înrudită: Rottweiler. Pe parcursul secolelor, locuitorii acelor zone s-au folosit de ei pentru conducerea turmelor şi pentru pază - negustorii, se pare, îşi legau bocceluţele cu bani la gâtul câinilor, reducând astfel la minimum şansele să fie jefuiţi, datorită instinctului puternic de apărare al acestora. Lucrurile au luat însă o turnură negativă odată cu dezvoltarea transporturilor feroviare, care au devenit extrem de uzuale şi au dus la scăderea numerică a rasei - la un eveniment canin din anul 1882, la Heilbronn, a fost prezent un singur exemplar, destul de puţin reprezentativ. Totuşi, datorită cererii de câini poliţişti rasa a fost ulterior readusă în atenţia crescătorilor. Mai apoi, a avut un rol important şi în timpul Primului Război Mondial, când a fost dresată pentru a îndeplini misiuni de mesager, ambulanţă, câine de pază.
Primul club german de Rottweiler a fost înfiinţat în 1914, The Deutscher Rottweiler-Klub, având în jur de 500 de exemplare. Rasa a fost recunoscută oficial în anul 1931 de American Kennel Club, iar în anii 1990 popularitatea sa a atins punctul culminant, cuprinzând cel mai mare număr de exemplare înregistrate. 

Negru pur

Trecutul reprezintă umbra care dă prezentului temperatura cea mai potrivită, o temperatură ce ne permite să nu ne mai „ardem” cu aceleaşi greşeli. Şi tocmai dragostea pentru această rasă, care cu uşurinţă ar fi putut dispărea cu un secol înainte de naşterea lui, îl determină pe maramureşeanul Cristian Dulfu să petreacă zilnic chiar şi două ore cu Rottweilerii din canisa lui localizată lângă Baia Mare, în localitatea Sălsig, canisă care are şi un nume semnificativ şi reprezentativ - Pure Black. „De-a lungul timpului m-am ocupat de două rase - Ciobănesc Mioritic şi Rottweiler. Deşi eram pasionat de la o vârstă fragedă, ai mei nu erau de acord cu ideea, astfel că am avut primii câini abia când am fost «pe picioarele mele». Rottweileri cresc de aproximativ 10 ani, la Mioritic am renunţat. Toţi câinii sunt inteligenţi, dar cu aceştia m-am înţeles cel mai bine şi am avut şi o sursă deosebită din care am procurat primele exemplare, canisa lui Liviu Pop. În prezent, am patru câini. Nu sunt mulţi, dar sunt buni şi adevăraţi! Până la urmă, pasiunea e cel mai important lucru!”, susţine Dulfu.
Dar pe lângă pasiune sunt necesare şi cunoştinţe teoretice şi practice în domenii precum alimentaţia, îngrijirea sănătăţii, dar şi dresajul câinilor. Paginile unei reviste nu pot cuprinde decât informaţii limitate, pentru că, la fel cum fiecare om este unic, acest lucru este valabil şi pentru fiecare animal, nicio interacţiune a acestora nefiind una identică. Totuşi, merită analizate câteva detalii despre fiecare aspect în parte.

Alimentaţie şi boli

„Alimentaţia calitativă este esenţială”, afirmă Dulfu. „Eu aleg pentru câinii mei hrană uscată după criterii calitative stricte”. Deşi alimentaţia nu este foarte rigidă, pe lângă hrana uscată putând fi folosită şi hrană preparată (orez fiert cu carne de vită sau pui şi puţin morcov, de exemplu), ea nu va include carnea de porc sau grăsimile. Rottweilerii sunt predispuşi la obezitate, motiv pentru care activităţii fizice regulate trebuie să îi fie asociat un regim corespunzător. 
Riscul de apariţie a displaziei de şold este mare în cazul montelor necontrolate. Mai pot apărea torsiunea stomacală, probleme cu ficatul, dar şi situaţii în care calciul nu este asimilat corect de organism. În timpul somnului, unii câini sforăie şi, ocazional, tuşesc. Totuşi, aceasta nu este o problemă decât dacă devine un fenomen frecvent, indicând afecţiuni cardiace ori pulmonare care trebuie tratate imediat. 
„Situaţii neplăcute am avut în ce priveşte parvoviroza. În urmă cu ceva timp, un câine mi-a murit din cauza acesteia. O altă problemă sunt câinii care se bat între ei, formându-şi cheaguri mari de sânge care trebuie tratate. Nu e suficient să te bazezi uneori pe sfatul veterinarului, ci trebuie să sapi după informaţii pentru a putea purta discuţii cu el şi a înţelege dacă un anume tratament e potrivit pentru câinele tău. De fapt, o mare parte din cheltuieli le reprezintă costurile pentru medicul veterinar, pentru că dacă un câine are, de exemplu, diaree, şi ceilalţi fac şi trebuie trataţi”, a explicat Cristian Dulfu.

Îngrijire şi dresaj

Este necesară perierea de cel puţin două ori pe săptămână a blănii câinelui cu o perie din păr de porc, fiind îndepărtat părul pregătit să cadă, dar în acelaşi timp stimulat părul nou, sănătos.
Înotul şi alergatul pe lângă bicicletă sunt activităţi consumatoare de energie, aşa cum au nevoie Rottweilerii. „Îi scot afară în fiecare seară. Am observat că nu au de mici noţiunea de aport, ci o învaţă pe parcurs. E greu să găseşti o activitate care îi pasionează, însă după ce ai reuşit să descoperi ce le face plăcere, e asigurată activitatea fizică! Dresajul trebuie început de când sunt puişori, fără a căuta scuze de genul «Este prea mic», deoarece doar exercitând control şi învăţându-l să facă ce spui vei obţine un exemplar educat şi nepericulos. De fapt, Rottweilerii sunt periculoşi doar prin prisma stăpânului.O situaţie care aş vrea să fie evitată este perpetuarea unor greşeli. Standardul rasei include şi trăsături comportamentale: docilitate, lipsa fricii, faptul de a fi prietenoşi. Câinii care nu au temperament controlat şi nu au pedigree nu sunt cu adevărat Rottweileri, ci doar seamănă, iar agresivitatea e deci un lucru inerent. În urma dresajului unui câine cu pedigree, stăpânul devine deţinătorul puterii, până în stadiul în care le pui hrana în bol şi nici măcar nu se apropie până când le dai comanda”, a declarat Dulfu.
Poate şi datorită preciziei pe care o impune domeniul în care îşi desfăşoară principala activitate - farmacia - este Cristian Dulfu atât de riguros. La întrebarea „Cum se împacă farmacia şi chinologia?”, răspunsul „Chiar eu am sudat toate ţarcurile în care stau câinii!” nu a avut nevoie de mai multe explicaţii - cu adevărat pasiunea e pasiune!

DO-KHYI
Câinele miraculos din Orient

de Oana Raluca Ciceu
raluca.ciceu@petzoom.ro

Un studiu realizat în Laboratorul de la Nanjing al Universităţii Agrare de Animale de Reproducere, Genetică şi Evoluţie Moleculară din China a conchis că, în timp ce majoritatea raselor de câini au deviat genetic din lup în urmă cu aproximativ 42.000 ani, rasa Mastiff Tibetan a reuşit să facă asta în urmă cu aproximativ 58.000 ani. Deşi studiul a fost extrem de discutat şi combătut, Mastifful Tibetan sau Dogul de Tibet (Do-khyi, aşa cum este înscris în catalogul FCI) rămâne una dintre cele mai vechi rase de câini din lume, iar conservarea caracterului său excepţional face din aceasta şi una dintre cele mai scumpe rase de câini din lume - împăraţii chinezi îşi dăruiau astfel de câini ca şi cadouri de preţ. Interpretarea altor date străvechi, cum ar fi cărţi sau picturi, ar sugera faptul că astfel de câini au existat încă din perioada Epocii Bronzului. 
Mastiff Tibetan este o noţiune impropriu folosită, acest câine nefiind un mastiff în sensul real, denumirea fiindu-i alipită acestei rase deoarece este similară cu expresia „câine mare”. Oricum, în Tibet există această atribuire eronată de termeni şi în ceea ce priveşte alte rase de câini (Terrierul Tibetan nu este un terrier, iar Spanielul Tibetan nu este un veridic spaniel). Specialiştii sugerează că un nume mai potrivit pentru Do-khyi ar fi „Câinele Tibetan de Munte”. 

Uriaşul tibetan

Originar din Tibet, Do-khyi este un câine cu o istorie îndelungată, fiind considerat strămoşul majorităţii raselor de câini de talie mare. Este un înverşunat câine de pază, fiind folosit şi în prezent ca pază la turme, temple sau locuinţe.
Acest câine şi-a conservat în timp rezistenţa pentru a supravieţui la altitudini mari, iar comportamentul său instinctiv l-a ajutat în mediile aspre şi nemiloase. Este un câine tenace când vine vorba de a se confrunta cu prădători cum ar fi lupii sau alte animale sălbatice. Nu este nicidecum un câine de apartament, având nevoie de un ţarc sau de o curte spaţioasă în care e de preferat să fie un obiect de lemn pe care să îl roadă pentru că adoră această „joacă”.
Nu este foarte activ în timpul zilei, de obicei doarme sau se odihneşte, asta ajutându-l mult în „garda de noapte”, când va fi mai alert, mai concentrat şi mai activ. Această rasă are exemplare destul de încăpăţânate, astfelcă nu oricui i se recomandă deţinerea unui astfel de câine. De asemenea, are nevoie cel puţin de un dresaj de bază, fiind o rasă foarte puternică şi având un caracter impresionant este mai greu de stăpânit, dar nu imposibil. Nu este un câine sociabil, caracterul său de gardian împiedicându-l să fie prietenos cu străinii.
Do-khyi nu este potrivit ca prim câine, creşterea lui necesitând experienţă prealabilă cu câinii de talie mare. Poate fi un câine de familie, dar trebuie știut că nu este potrivit pentru orice familie. De la început trebuie să fie crescut de proprietari care să înţeleagă psihologia canină şi să fie dispuşi şi capabili să îşi asume poziţia de lider primar. Lipsa de conformitate şi disciplină raţională pot duce la formarea unor exemplare periculoase, imprevizibile (deşi acest lucru poate fi valabil aproape la orice rasă).

Varietăţi şi trăsături

În Tibet, aceşti câini poartă denumirea de Do-khyi, în traducere, „Câinele legat”, „Câinele care poate fi păstrat” sau „Paznicul intrării”, pentru că de obicei erau ţinuţi în lanţuri, doar noaptea fiind eliberaţi, pentru a-i înrăi astfel încât să sporească paza şi apărarea, în special în taberele de nomazi sau în sate.
Există crescători care împart rasa în Do-khyi şi Tsang-khyi, acesta din urmă fiind mult mai înalt, masiv şi puternic. Practic, există o varietate de câini din această rasă, de la soiurile care însoţesc oierii autohtoni din Tibet, până la Mastiffii cu oase grele, însă acum rasa este standardizată, cei care s-au ocupat de acest demers în ultimii ani fiind englezii.
În istoria sa colosală, acest câine a fost preferat pentru performanţa sa de lucru şi forţa sa fizică, contând mai puţin aspectul. Asta deşi, în prezent, circulă pe internet diverse poze cu câini modificaţi în Photoshop, unde sunt arătate animale exagerat de masive, unii „negustori” punându-le chiar extensii de blană.
Ca trăsături fizice ale rasei, masculii pot ajunge la înălţimi de aproape 82 de centimetri în zona greabănului (gât şi spinare) - standardul rasei se situează între 61 şi 72 centimetri. Ca masă corporală pot ajunge la 80 de kilograme, exemplarele mai suple putând atinge însă în jur de 50 de kilograme. Acei câini uriaşi pe care îi vedem adesea pe internet sunt produşi doar în unele canise, de obicei ale chinezilor, însă oamenii cu venituri modeste se abţin să îi achiziţioneze, deoarece întreţinerea lor costă o avere.
Blana Dogului Tibetan este lungă şi în diverse culori, de la negru, negru combinat cu cafeniu, diferite nuanţe de roşu, până la un albăstriu-gri. O periere a sa o singură dată pe săptămână este suficientă, cu accentuare în perioada de năpârlire. Atenţie, sterilizarea poate afecta dramatic textura blănii! În comparaţie cu alte rase de câini mari, blana sa nu emană acel miros neplăcut de câine.
Speranţa de viaţă este între 10 şi 14 ani. Problemele de sănătate pe linie genetică sunt destul de reduse în comparaţie cu alte rase de câini, dar pot fi întâlnite cazuri de hipotiroidism, entropion, ectropion, probleme ale pielii, inclusiv alergii, probleme autoimune, inclusiv Demodex, dinţi lipsă, probleme cardiace, epilepsie, atrofie progresivă a retinei, cataractă şi tendință de infecţie a canalului auricular. În plus, are o sensibilitate crescută faţă de substanţe chimice şi medicamente. La fel ca alte rase mari, unele exemplare sunt predispuse să facă displazie de şold.
Aidoma lupoaicelor şi spre deosebire de alte rase de câini, femelele din rasa Mastiff Tibetan intră în călduri o singură dată pe an, de obicei toamna - tocmai de aceea majoritatea puilor sunt născuţi în decembrie şi ianuarie, iar rata lor de supravieţuire este redusă din cauza frigului, asta dacă nu sunt fătaţi în canise.

Hong Dong, exemplarul perfect

Se spune că banii nu pot cumpăra fericirea, dar se pare că banii pot cumpăra cel mai bun prieten. Un Mastiff Tibetan roşu şi-a adjudecat titlul de cel mai scump câine din lume, intrând şi în Cartea Recordurilor, după ce un multimilionar chinez l-a achiziţionat cu aproape 1 milion de lire. Lu Liang, crescătorul care l-a vândut, spune că Big Splash (sau Hong Dong în chineză) este exemplarul perfect, dezvăluind că dieta câinelui se compune din carne de pui și vită, garnisită cu anumite delicatese chinezeşti, castraveţi de mare şi scoici.
Câinii de lux ai chinezilor, care mai nou își exprimă potența financiară în exemplare de Mastiff Tibetan, sunt un nou simbol al bogăţiei proprietarului. De altfel, există persoane care spun că preţul lui Hong Dong a fost unul exorbitant din motive de tradiţie şi credinţe, blana sa roşie fiind considerată o culoare care aduce noroc. Titlul de cel mai scump câine din lume fusese deţinut anterior tot de un exemplar de Mastiff Tibetan, pe numele său Red Lion, care a fost evaluat la 915.000 de lire.
De curând, un scandal (cu accente hilare) izbucnit într-o grădină zoologică din China a avut ca protagonist tot un Mastiff Tibetan, dar unul care fusese „cosmetizat” și prezentat publicului pe post de... leu african.

În fine, Dogul de Tibet este socotit un animal sfânt, care binecuvântează prin simpla sa prezenţă, dar care asigură şi securitatea proprietarilor lor. Tibetanii cred că aceşti câini reprezintă sufletele călugărilor și călugăriţelor care nu au fost suficient de buni pentru a fi reîncarnaţi ca oameni sau în Shambala, tărâmul ceresc. Se spune că Padmasambhava, cunoscut ca şi al doilea Buddha, maestrul care a răspândit budismul în Tibet, a fost păzit de un astfel de exemplar.  

Vânătorul de trufe: Epagneul Breton

Încă de la începuturile sale, omul a fost atras de pre­ţiosul greu de obţinut. Însă nu doar ţelul în sine l-a atras, ci şi calea prin care a reuşit să-l atingă. Există ceva mai de preţ decât comorile. Drumul către comori.
„Diamantele pământului” cum li se spune trufelor, subiect de legendă devenit simbol al luxului în gastronomie, pentru care s-a făcut o fixaţie istorică, continuă să fas­ci­neze de sute de ani. Numite de antici „mâncarea zeilor”, trufele au fost „vânate” încă din antichitate, egip­tenii şi grecii folosindu-le şi pentru efectele afrodisiace. Dacă în trecut existenţa lor era pusă pe seama unor mituri, trufele au căpătat ulterior chiar şi conotaţii oculte. Dincolo de mitologie, trufele sunt ciuperci rare, greu de crescut şi cules. Miceliul trufelor formează o relaţie simbiotică, esenţială pentru supra­vieţuirea lor, cu rădăcinile câtorva specii de arbori. Prin intermediul micorizelor (formate prin simbioză) se face schimb de nutrienţi între arbore şi ciupercă, arborele asigurând trufei vitamine, substante stimulatoare de creştere şi fructificare, iar trufa cedându-i acestuia azot, fosfor şi alte elemente. Dar nu despre idnologie (ştiinţa care se ocupă de trufe) vorbim, ci despre vânătoarea de trufe.
Truff Har

De drumurile către „diamantele pământului” sunt atraşi şi doi crescători de câini de vânătoare - un arădean şi un hunedorean -, doi prieteni animaţi de aceleaşi simţiri: plăcerea de a face drumeţii şi pasiunea pentru Epagneul Breton. De ce de drumuri către „comori”? Pentru că cei doi n-au făcut o afacere din „vânătoarea” de trufe, ci o plă­cere din a se „întoarce la origini”, cum spun ei, în natură, alături de agerii pontatori. Cei doi apreciază mai mult ieșirea şi descătuşarea din jurul mesei, de la finalul unei zile de pribegie. „Avem hobby-uri comu­ne: drumeţiile şi câinii. Pentru noi, nimic nu se compară cu o ieşire în pădure cu câinii, purtând rucsac în spate şi ghidându-te după busolă. Cel mai mult contează ce simţim noi acolo”, spune arădeanul Eugen Cio­banu. De şase ani, acesta creşte câini de vânătoare, dar Epagneul Breton i-a schimbat preferinţele chinologice de un an şi jumătate. Hu­ne­doreanul Alexandru Jakab, instructor de dresaj, creştea deja de ceva vreme această rasă şi, pentru că aceşti câini au harul de a descoperi „diamantele”, au înfiinţat canisa Truff Har, care se găseşte la Deva.
Câinii canisei lor au un bagaj genetic deosebit şi nu excelează doar la muncă, ci şi în ringurile expoziţiilor de frumuseţe. Aron Athos Bruno (3 ani) este vânătorul suprem de trofee. Până acum a dus acasă patru titluri de CAC (Certificat de Aptitudini pentru Campionat), trei titluri de CACJ (Certificat de Aptitudini Campionat de Juniori), patru de BOB (Cel mai bun câine al rasei) şi trei titluri CACIB (Certificat de Aptitudini pentru Campionat Interna­ţional de Frumuseţe). Desigur, tru­faşul câine a fost ales şi Campion al României.

Origine şi temperament

Istoria acestui excelent pontator şi aportor, întrebuinţat înde­osebi la vânătoarea în pădure şi desiş, menţionează că rasa a apărut din încrucişarea ogarului arab Slou­ghi şi câinii gonitori francezi, ce au la orgine rasa Barbet. Încruci­şarea cu ogarul ar explica şi abilitatea câinilor de alerga cu viteză mare. După ce a cucerit Franţa, Epagneul Breton (Brittany) s-a aşe­zat în Bretania, unde sângele acestuia s-a contopit cu cel al setterilor englezi şi irlandezi.
În ciuda taliei medii, aceşti câini emană vigurozitate şi sunt înzestraţi cu mult curaj şi rezistenţă la efort şi intemperii. „Deşi poate unora li se pare că au un aspect firav, sunt câini puternici şi foarte e­nergici, capabili să alerge o zi întrea­gă neobosiţi. În temperamentul lor nu există agresivitate, de aceea sunt recomandaţi şi familiilor cu copii. Se ataşează foarte tare de persoanele dragi”, a precizat Ale­xandru Jakab.
Crescătorii sunt de părere că Epagneul Breton este mai rar întâlnit în România, din neştiinţă. Vână­torii nu ştiu că „pierd” un câine de muncă excelent, cu un nas mai fin decât al altor rase, destul de uşor de dresat şi veşnic doritor să facă voia stăpânului. „Au un temperament echilibrat şi sunt greu de e­nervat. Sunt câini inteligenţi, uşor încăpăţânaţi, dar care muncesc de plăcere”, i-a descris caracteristicile Eugen Ciobanu.
Epagneul Breton are cele mai bune performanţe ca şi câine de aret (dresaj pentru oprire la vederea şi simţirea vânatului), rasa fiind întrebuinţată la vânătoare de pă­săret. Aceşti pontatori sprinteni, buni atât la vânatul în teren deschis, cât şi în desiş, se descurcă bine şi cu vânat ceva mai mare, precum iepurele.

Tainele învățării la trufă

Căutatul trufelor e tot un fel de vânătoare, plină de farmec şi emoţie. Aceea a anticipării. De-a lungul timpului, la căutatul trufelor erau folosite scroafe, pentru că mirosul înţepător emanat de corpul fructifer se aseamănă cu hormonii sexuali ai vierului. Astăzi, câinii sunt animalele preferate, pentru că e mai puţin probabil să mănânce „prada” după ce o descoperă. Însă nu doar aflarea trufelor cere cunoştinţe te­meinice şi răbdare, ci şi învăţatul câinelui să le vâneze.
Primul aspect inedit este le­gat de momentul în care câinele intră pentru prima dată în contact cu această ciupercă, al cărei miros este puternic înţepător. Învăţarea câinelui la trufe începe în primele sale zile de viaţă. „Nu toţi căutătorii de trufe consideră necesar să-şi înveţe puii cu mirosul de trufă au­tentică şi folosesc uleiul de trufe, dar nu e acelaşi lucru. Regula este ca mirosul trufei să-i fie cunoscut, dacă se poate din a doua zi de viaţă”, a precizat Eugen Ciobanu. După iniţiere, ritualul adulmecatului de trufă continuă timp de câteva luni, iar când câinele a trecut de etapa predresajului este scos în teren, astfel că, pe la şase luni, se poate spune că acesta a dobândit destul fler încât să poată să gă­sească trufe.
Trufele cresc pe tot parcursul anului, depinzând de specie şi sunt, de obicei, descoperite în stratul superficial al solului, sub straturi groase de frunze moarte. Sezonul de culegere diferă în funcţie de varietatea trufei.
În timpul cautării, câinele adulmecă pământul, iar în momentul în care simte mirosul trufelor, scormoneşte cu ardoare. Odată ce află locul în care cresc, tuberculii trebuie dezgropaţi cu mare băgare de seamă, cu o cazma specială, lungă şi ceva mai subţire decât una obişnuită. În cazurile în care corpul fructifer nu este îndeajuns de copt, căutătorul de trufe trebuie să-l îngroape în același loc în care l-a găsit, de unde-l va putea recolta mai târziu.
Când se pleacă la căutat „diamante”, vânătorii iau cu ei mai mulţi câini, întrucât novicii în ale vânătorii de trufe vor învăţa „meserie” de la cei mai experimentaţi. Câinii aleşi pentru căutatul trufelor nu vor mai practica vânătoarea clasică, de ­pă­sări sau animale, pentru ca mirosul trufelor să fie singurul asociat cu „prada”. „Câinii se copiază între ei şi aşa devin mai buni la căutat. Comunicarea cu ei a devenit atât de bună încât am ajuns să ne înţelegem din priviri. Fac totul cu atâta plăcere, încât bucuria şi mulţumirea noastră e recompensa lor”, a conchis arădeanul Eugen Ciobanu.