antet

home

editoriale cacib caini pisici facebook

Motanul cu cea mai lungă blană din lume

Aproape 23 de centimetri, pe măsurate!, are blana pufosului Colonel Miau - pentru statisticieni, 22.87 de centimetri. Trei veterinari independenţi au angajat cei de la Guinness World Records pentru a risipi orice îndoială, dar verdictul a fost unic: Colonelul Miau (Colonel Meow, după grafia originară), rezultatul unei încrucişări curajoase şi foarte... fluffy dintre rasele Persană şi Himalayană, este motanul cu cea mai lungă blană din lume, fapt consemnat în ediţia din 2014 a Cărţii Recordurilor Mondiale. Aşa că nu-i de mirare că a ajuns cea mai celebră pisică din lume. Are propria pagină web, peste 180.000 de fani pe Facebook, peste 2 milioane de vizualizări pe YouTube şi 74.000 de followers pe Instagram, care-i sorb orice mişcare pe care o face. Mai mult, Colonelul Miau este venerat pe internet pentru mimica sa de „mereu nemulţumit şi încruntat”, cei mai mulţi fani ai săiu considerându-l „adorabil”.
Stăpânii lui, amercianii Anne Marie Avey şi Eric Rosario l-au adoptat în urmă cu doi ani, pe când era pui, de la o asociaţie de salvare a animalelor abandonate din Los Angeles. Astăzi sunt mândri de motanul lor, însă recunosc că procesul de periere, ritual îndeplinit de trei ori pe săptămână, este anevoios, fiind executat de ambii stăpâni simultan. „Nu folosim produse speciale de curăţenie a blănii, doar apă şi perii, atunci când se murdăreşte. Cea mai mare parte a surplusului său de păr ajunge pe podea, pe mobilă... Literalmente, totul în casă e plin de păr. Inclusiv noi! Mă simt ca un aspirator care strânge pe el tot părul motanului”, a precizat, zâmbind, Anne Marie Avey.
Craig Glenday, editor al Guinness World Records şi prezent la operaţiunea de măsurare a blănii Colonelului Miau, a recunoscut că acesta este îngrijit ca un adevărat star. „El e o creatură incredibilă şi, fără îndoială, va determina tot mai mulţi posesori de pisici să treacă la măsuirarea blănii acestora, pentru că fiecare record este consemnat, nu-i aşa, pentru a fi depăşit.”

EXPLICAŢIE
Au pisicile nouă vieţi?

de Roxana Grosu
roxana.grosu@petzoom.ro

Cu toţii am auzit expresia potrivit căreia pisicile ar avea nouă vieţi. O teorie cu privire la originea acestei zicale stă în faptul că, în cele mai vechi timpuri, cifra nouă era considerată a fi un număr norocos - trinitatea întreită. Întrucât pisicile par construite în aşa măsură încât reuşesc, de nenumărate ori, să supravieţuiască feluritelor accidente, acest număr norocos pare a li se potrivi de minune. Dar cu toate că în majoritatea ţărilor se spune că pisica are nouă vieţi, acest lucru nu este general valabil. Spre exemplu, în Italia, Germania, Grecia şi unele regiuni spaniole, se spune că ar avea şapte, în timp ce în Turcia şi ţările arabe se spune că ar avea şase. Mitul este atribut supleţii şi condiţiei fizice aparţinând pisicilor, de care acestea dau dovadă în nenumărate situaţii periculoase.
O altă credinţă, adiacentă mitului că pisicile ar avea mai multe vieţi, este aceea că micile patrupede ar ateriza tot timpul în picioare, folosindu-se de un reflex instinctiv de a-şi întoarce corpurile în aşa fel încât să nu se lovească în cădere. Desigur, acest lucru nu înseamnă că pisicile nu se pot lovi sau muri în cădere. Pisicile au urechea internă foarte bine dezvoltată, acest lucru generând un simţ al echilibrului aproape suprapământean; de aceea pisicile aterizează în picioare. Mulţi veţi fi surprinşi să aflaţi că o pisică are şanse mai mari să supravieţuiască unei căzături cu cât înălţimea este mai mare. Potrivit unui studiu efectuat de nişte veterinari americani, 10% din accidentele fatale pisicilor s-au produs când acestea au căzut de la o înălţime de 2-6 etaje, însă numai 5% au fost cauzate de căzături de la înălţimi mai mari.
Potrivit legilor fizicii, corpurile aflate în cădere, indiferent de greutate, accelerează cu aproximativ 35 de kilometri pe oră. Obiectul care cade, după ce parcurge o anumită distanţă în aer, ajunge la o viteză maximă, întrucât frecarea obiectului cu aerul îi încetineşte căderea. Cu cât masa obiectului este mai mică (cum este în cazul unei pisici) şi cu cât este mai mare distanţa, cu atât mai mult va reuşi să încetinească.
O pisică, după ce cade de la o înălţime mare, atunci când nu îşi mai accelerează viteza, îşi depărtează picioarele, luând forma unei umbrele, reuşind ca la atingerea solului să îşi amortizeze posibilele traumatisme.

Argumentele unui mit

Revenind la originea celor nouă vieţi ale pisicilor, relaţia dintre micile feline şi oameni poate fi urmărită până în urmă cu peste 9.500 de ani. Pisicile apar în istoria mai multor naţiuni, de multe ori fiind mistificate la gradul de legendă şi adesea servind drept subiect preferat pentru artişti şi scriitori. Istoricii tind să creadă că domesticirea pisicilor și-ar avea originea în Egiptul antic, lucru relevat de reprezentări ale acestora în picturi şi desene vechi de circa 3.600 de ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic, despre care specialiştii spun că ar data de acum 9.500 de ani, în care se aflau un schelet de om şi unul de pisică, a fost excavat în Cipru; acest lucru a pus într-o nouă lumină istoria relaţiei dintre oameni şi pisici. Descoperirea în cauză, coroborată cu mai multe studii genetice, a lăsat de înţeles că pisicile ar fi fost domesticite, cel mai probabil, în Orientul Mijlociu, în zona numită Cornul Abundenţei, în perioada în care agricultura începea să ia amploare, ulterior micile feline fiind aduse în Cipru şi Egipt.
În Egiptul antic, pisicile erau considerate animale sacre, zeiţa Bastet fiind reprezentată având formă de pisică, uneori luând chiar aspectul războinic al unei leoaice. Cei care sunt creditaţi cu aducerea pisicii domestice din Egipt în Europa sunt romanii. Astfel, în Aquitania, una dintre provincile vechiului Imperiu Roman, un epitaf din secolul I sau II, care înfăţişează o tânără ţinând o pisică în braţe, constituie una din primele reprezentări romane ale pisicii domestice. Cu toate acestea, este posibil ca pisicile să fi fost animale de companie în Europa chiar şi înainte de Imperiul Roman, istoricii susţinând că nu este exclus ca acestea să fi fost prezente în Marea Britanie în epoca fierului.
Pisicile s-au răspândit în întreaga lume în perioada marilor descoperiri (între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea), când se călătorea foarte mult pe mare şi ocean, iar pisicile erau ţinute la bord pentru a ţine şoarecii şi şobolanii sub control, dar şi pentru noroc. Multe religii antice credeau că pisicile sunt suflete nobile, care, deşi necuvântătoare, erau atotştiutoare, putând să influenţeze deciziile oamenilor. În Japonia, spre exemplu, pisica Maneki Neko este un simbol al norocului. Deşi nu există specii sacre în Islam, pisicile sunt venerate şi de musulmani. Unii scriitori susţin chiar că profetul Mohamed ar fi avut o pisica preferată - Muezza. Se spune chiar că ar fi iubit pisicile atât de mult, încât prefera să doarmă dezvelit decât să deranjeze o pisică odihnindu-se pe pătura sa. Iar Freyja - zeiţa iubirii, frumuseţii şi fertilităţii în mitologia nordică - este portretizată mergând într-un car tras de pisici.

Superstiţii negative

Multe culturi, însă, au şi superstiţii negative legate de pisici. Un exemplu elocvent este cel al pisicii negre care taie calea cuiva, uneori considerându-se că pisicile ar fi fost animalele care potenţau puterile vrăjitoarelor. Omorârea pisicilor în Belgia medievală, de pildă, este comemorată chiar şi în zilele noastre printr-o paradă numită Kattenstoet. Nici în România nu suntem străini de miturile cu pisici, unii având varii superstiţii atunci când o pisică neagră le apare în drum, iar alţii considerându-le animale viclene, de o inteligenţă superioară multor altor patrupede. Adevărul din spatele îndemânării pisicilor aparţine, însă, ştiinţei, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că, într-adevăr, acestea ar avea mai mult de o viaţă pe pământ.