antet

home

Când toţi vorbesc deodată

de Cătălin Vischi
catalin.vischi@petzoom.ro

… când toţi vorbesc deodată, raţiunea se pierde-ntr-un amestec confuz de sunete - dacă aceste sunete ar fi cuvinte, le-ar asculta cineva. Aşa, însă, toţi au senzaţia că ceea ce spun ei, fără să-i asculte nimeni, reprezintă adevărul absolut, unica soluţie. Problema câinilor fără stăpân care supravieţuiesc în junglele urbane din România a depăşit stadiul de problemă naţională - deşi mă îndoiesc că vreodată ar fi ajuns în acest stadiu altfel decât declarativ, politicianist. Fără să vă promit un verdict, o soluţie supremă, doar din postura de „alt observator al fenomenului”, vă întreb: zăbovim puţin asupra problemei? Zăbovim - asta a sunat ca-n bancul despre servilism infantil, cu Ştefan cel Mare în rol principal, energizându-şi armata cu biscuiţi: „Biscuiţi, oştenii mei?”, „Biscuim, Măria Ta!”.

... dacă, aşa cum toţi vorbesc deodată, toţi ar tăcea deodată şi ar vorbi pe rând (adică ar dezbate, cu argumente), problema ar putea fi rezolvată. Ce observ însă? Că au apărut constatări bazate pe nimic, că se militează („Biscuiţi, oştenii mei?”), că se acuză, că se denaturează, că se dezinformează, că se instigă, că am ajuns să ne mândrim, ca proştii, cu incapacitatea noastră de rezolvare („Avem, la Smeura, lângă Piteşti, cel mai mare adăpost de câini din lume, e înscris, din 2005, şi-n Cartea Recordurilor - 3.700 de câini pe 45.543 de metri pătrați.”).

... totuşi, în tot acest amestec confuz există şi un lucru bun (din păcate singurul): conştientizarea şi acceptarea faptului că avem o problemă. E ilogic, inuman, necâinesc, sau cum mai vreţi dumneavoastră, să afirmi că situaţia actuală, cu oraşe transformate în jungle urbane populate cu animale, e bună. Nu e bună nici pentru oameni, nici pentru animale. „Băăă, da ce ai face tu dacă ai putea să salvezi dintr-un incendiu o singură vietate şi ar trebui să alegi între un om ş-un câine. Pe cine ai salva? Să te aud!” - asta e „adâncă”, rostită cu „pistolul la tâmplă” şi face parte din registrul „Din bucata mea de pâine /Am crescut un om ş-un câine”.

... am vrut să fac un calcul economic despre cât ar costa să întreţinem în adăposturi toţi câinii fără stăpân care acum sunt pe străzi, însă cifrele sunt atât de contradictorii încât am renunţat, convins că rezultatul ar fi unul mincinos - unii oficiali susţin că avem un milion de maidanezi şi că întreţinerea unuia costă 12,5 lei pe zi (sau 375 de lei pe lună sau 4.500 de lei pe an, adică  1.000 de euro pe an), ceea ce ar urca suma totală până la un prag suficient pentru a inflama din nou spiritele adepţilor „soluţiei finale”, numiţi de ceilalţi: „oameni fără suflet şi conştiinţă”.

... nu trageţi asupra argumentului economic, indiferent de cât de mult iubiţi câinii - fără bani, doar cu iubire şi mângâieri, ar sfârşi în chinuri. Suportul financiar e obligatoriu pentru construcţia adăposturilor (contrar aparenţelor, acestea nu există în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ), întreţinerea acestora (reparaţii curente), întreţinerea câinilor (castrare - ciudat, o castrare costă şi 150 de lei, dar şi 20 de lei, zic medici veterinari care activează în sistem -, hrană, produse medicamentoase de uz veterinar), salariile angajaţilor, plata utilităţilor (electricitate, apă, canalizare, gaz), dotarea personalului (ustensile şi aparatură medicală, maşini, carburant etc.).

... adevărul e că n-avem un milion de maidanezi, iar întreţinerea lor ar trebui să coste mai puţin decât suma anunţată, aşa că ori banii sunt prost gestionaţi, ori e o dezinformare, ori se „scurg” în alte scopuri. La fel de adevărat e că soluţia reteritorializării (cuvând „inventat” pentru a descrie metamorfozarea oraşelor în jungle urbane) e una care nu are nimic în comun cu civilizaţia, iar „administratorii” unei ţări europene sunt obligaţi să găsească o soluţie şi să o aplice uniform (vezi „adopţia de internat”, propusă în Sfântu Gheorghe - animalele sunt adoptate, dar rămân în adăpost, iar „adoptatorul” plăteşte lunar o sumă pentru întreţinerea lor - sau „Banca de Hrană pentru Câini”, din Grecia - cei care adoptă maidanezi primesc hrană gratuită şi medicamente pentru aceştia). În principal, însă, în această problemă nu e vorba de câini, ci de noi, de oameni, de români, care n-am înţeles încă toţi că deţinerea unui câine nu este un drept, ci un privilegiu şi o responsabilitate.

... în pofida acestei scrieri despre un subiect gri, pe care ne e teamă să-l „colorăm” în nuanţa reală, n-am uitat că se încheie 2013 şi că gândurile noastre se-ndreaptă către toţi cei dragi nouă, adică şi către dumneavoastră, cititorii revistei „Petzoom”. La mulţi ani!

Ce schimbă schimbarea

de Cătălin Vischi
catalin.vischi@petzoom.ro

... am promis că voi reveni după World Dog Show 2013, când consideraţiile şi informaţiile se vor sedimenta, cu o analiză generată de modificările de la vârful Federaţiei Chinologice Internaţionale (FCI), mutări efectuate chiar înaintea celei mai importante competiţii organizate sub egida organizaţiei la care este afliliată şi Asociaţia Chinologică Română (fapt care ne dă prestanţă contra unei taxe anuale de 900 de dolari) - la noi în ţară, FCI este percepută ca principalul organism internaţional, fapt care are acoperire măcar datorită argumentului numeric, are 87 de ţări-membre, şi al faptului că, deşi n-a reuşit să coopteze primele două forţe de influenţă din chinologia mondială, Marea Britanie şi SUA, reuşeşte să coabiteze cu acestea. Iată-mplinită promisiunea.

... odată cu schimbarea „şefului mondial al câinilor”, respectiv preşedintele FCI, Comitetul General al forului mondial şi-a anunţat noi obiective ce vor schimba optica expoziţiilor chinologice internaţionale, dar şi a politicilor interne ale ţărilor membre. Să nu spuneţi „oaaau” în privinţa acestei îndrăzneli, cum ar putea fi percepută la prima vedere cea de-a doua parte a „target-ului” conducerii FCI, până când nu intraţi în posesia informaţiilor complete. Veţi vedea, nu e vorba de nicio ingerinţă în „regulile interne” ale ţărilor-membre - nu sunt cei din vârful organizaţiei chiar atât de inabili şi de lipsiţi de norme elementare de diplomaţie.

... dar înainte de „ţinte” de urmărit, câteva cuvinte despre schimbarea propriu-zisă. Spuneam, n-a fost o lovitură de palat, ci alegeri programate, care au avut loc în 13-14 mai, la hotelul „Danubius Arena” din Budapesta (Ungaria). Cu toate acestea, unii nu au luat în serios Adunarea Generală, doar 60 de ţări din cele 87 de membre sau asociate FCI fiind prezente - din partea României, preşedintele AChR, Cristian Ştefănescu.

... preşedintele FCI de până atunci, elveţianul Hans Müller, ajuns la o vârstă înaintată şi, probabil, la un grad de uzură (timp de 30 de ani a activat în „Grupul celor 10” care conduc FCI - în limbaj preţios, Comitetul General - şi era preşedinte din 1999, aşadar din mileniul trecut), n-a mai candidat. Înainte însă, acest lord al negocierilor a făcut pace cu britanicii, FCI semnând un acord prin care arbitrii acestei organizații pot arbitra în Marea Britanie şi invers. Apoi, a anunţat că se retrage. E drept, i s-a oferit titlul de preşedinte onorific, un album foto, o statuetă şi promisiunea că va fi invitat să participe la viitoarea Adunare Genmerală pe banii federaţiei internaţionale. Ura şi la gară!

... trei aspiranţi la tronul lăsat vacant de Müller: vicepreşedintele Rafael de Santiago (Porto Rico), Tamas Jakkel (Ungaria) şi Kari Järvinen (Finlanda) - ultimii doi fiind membri în Comitetul General. Finlandezul a fost votat de 12 ţări, maghiarul a adunat 14 voturi, iar Santiago (fost trezorier şi apoi vicepreşedinte al organizaţiei mondiale), cu 34 de voturi, a devenit preşedinte FCI pentru următorii doi ani.

... le roi est mort, vive le roi - „A murit regele (câinilor), trăiască regele (câinilor)!”, ştiţi, doar e valabilă din 1422, de la moartea lui Carol al VI-lea. Noul preşedinte vrea ca ţările membre să lupte („inclusiv cu suportul FCI”) împotriva proiectelor de legi naţionale care limitează drepturile proprietarilor asupra câinilor, fiind subliniate mai ales prevederile prin care anumite rase sunt declarate „periculoase”. Alt obiectiv fixat: nerecunoaşterea noilor rase de „câini de tip boutique”, care au devenit „o modă, iar acele rase sunt comercializate la preţuri ridicol de mari”. Santiago a motivat războiul împotriva „laboranţilor iresponsabili” care inventează noi rase, prin „problemele genetice de sănătate” de care suferă respectivele animale. Aşa că „nu putem aproba asemenea practici”.

... cam asta a fost în culisele FCI dinaintea Word Dog Show 2013 (mai exact, atât încape în pagina asta), împreună cu regretul personal că preşedintele AChR, Cristian Ştefănescu, a eşuat în tentativa de a fi ales membru în Comitetul General, fapt care ar fi adus România la vârful piramidei organizaţiei mondiale - totuşi, e lăudabil că Ştefănescu şi germanul P. Friedrich au fost singurii care nu şi-au retras candidaturile şi s-au luptat cu „vechea gardă”. Poate peste patru ani, cu un lobby mai susţinut. Pe poziţia lăsată liberă de Santiago, în Comitetul General FCI a fost aleasă portugheza Carla Molinari (o revenire, fost membru şi fost trezorier).

 

Renunţând la false aparenţe

de Cătălin Vischi
catalin.vischi@petzoom.ro

… am să vă spun astăzi un lucru mai puţin mediatizat publicului larg: cheltuielile exorbitante necesare pentru ca un câine de spectacol să atingă succesul maxim (iar puii acestora să se vândă cu peste 8.000 de euro, căci acesta, banii, e dezideratul biznisului cu câini) nu sunt susţinute, decât în rare cazuri, de proprietarii acestora. Da, toți câinii de top au susținători, uneori chiar mai mulţi.

… aceştia fie cumpără un câine promiţător, care, obligatioriu!, trebuie să fi confirmat deja în expoziţiile internaţionale, fie intră în „afacere” ca şi co-proprietari. Ei  şi-au dezvoltat un adevărat imperiu, bazat pe strategii clare (şi costisitoare), sunt cunoscuţi în lumea chinologică internaţională, cunosc (şi uneori influenţează) arbitrii, îşi permit să plătească handleri profesionişti, plătesc participări la competiţii renumite în America de Nord, Europa şi Asia etc. Urmează o poveste adevărată a industriei câinilor de expoziţie. Nu am certitudinea dacă e un fapt negativ sau dimpotrivă, pentru că am văzut şi câini fericiţi în această postură - şi asta nu e o parafrazare forţată a tristului slogan „Am văzut şi români fericiţi”.

… şi acum, doamnelor şi domnilor, un bonus: cine este „enigmaticul” Victor Malzoni Jr.? Dacă, de pildă, investitorii în producerea câinilor-campioni ar fi corpuri celeste, americanul Ron Scott, fost proprietar al unei companii care producea stivuitoare în Philadelphia, ar fi Jupiter. Însă toţi competitorii recunosc că Soarele este Victor Malzoni Jr. Un nume care este întâlnit în aproape orice tabel al proprietarilor câinilor care au câştigat expoziţii internaţionale, indiferent de ţara sau continentul în care au fost organizate acestea.

… prezentat de specialişti ca „investitor şi cunoscut expozant”, Victor Malzoni Jr., este un brazilian extrem de bogat din São Paulo, care şi-a clădit un imperiu în construcţii (este proprietarul unui grup de firme care-i poartă numele, renumit dezvoltator imobiliar, dar şi pe tărâmul clădirilor de birouri ultramoderne, shoping center-uri etc.), având printre chiriaşi cele mai mari instituţii bancare din lume şi care este pasionat de câini. În fiecare an, acest om „adoptă” şase-şapte câini cu potenţial (rasa n-are nicio importanţă, trebuie doar să fie „vandabilă”, pentru că totul este, până la urmă, o afacere, iubirea pentru câini fiind trecută pe planul secund - exact ca în principiul economiei: „ca să fie considerată bună, investiţia trebuie să fie profitabilă, iar investitorul trebuie să scoată profit”). În plus, anual, el devine co-proprietar al mai multor câini în Europa şi cele două Americi.

… deţinând un avion, Malzoni Jr. face numeroase drumuri pe ruta America de Sud - Europa - America de Nord şi nu precupeţeşte niciun efort financiar pentru a-şi atinge scopul: câinii săi trebuie să devină campioni. Într-unul dintre puţinele interviuri oferite - ziaristului Alan Reznik -, l-am auzit pe enigmaticul Malzoni Jr. motivând că aceste călătorii lungi şi dese fac parte din „biznis, ca în orice altă activitate”, că doar „trăim într-o eră a globalizării” şi trebuie să cauţi linii speciale ale rasei în orice colţ al lumii. Miliardarul brazilian a recunoscut că trebuie să te axezi pe câteva rase şi că, deşi a început cu „investiţiile” în Saint Bernard, s-a reprofilat pe câinii din grupa terrierilor - cu toate acestea „investeşte”, e drept, mai puţin şi cu o cadenţă redusă, şi în rase din alte grupe.

… în fine, de ce ai vrea câini-campioni?, doar aceştia nu ştiu că sunt ori că au devenit. Doar dintr-un orgoliu al proprietarului? Probabil că nu, pentru că pe lângă creşterea substanţială a valorii progeniturilor unui câine-campion, acesta „semnează” şi contracte consistente de publicitate cu renumitele companii care produc hrană sau accesorii pentru câini. E simplu să intraţi pe site-urile acestora şi să vă convingeţi: poze ale câinilor campioni, cu poveşti ataşate, în care proprietarii sau handlerii lor vorbesc despre performanţele istorice ale acestora după ce au consumat hrana miraculoasă oferită de firma respectivă.  

… această scriere a vrut să sublinieze un singur lucru, fără a sugera că oameni de acest tip trebuie condamnaţi în vreun fel (până la urmă, ce domeniu se poate dezvolta fără bani?). Trebuie totuşi, măcar pentru păstrarea onorabilităţii chinologiei, s-o lăsăm mai moale cu expresia „Particip la concursuri doar pentru că-mi iubesc câinele şi vreau să arăt tuturor că este cel mai frumos!”. E o industrie, sunt orgolii şi, deloc de neglijat, sunt bani mulţi - unii chiar trăiesc foarte bine din chinologie. Cel care vrea, dezinteresat, să-şi arate câinele îi face o poză şi o pune pe net. Încă o dată, a nu se înţelege că aceia care procedează altfel sunt răi (chiar cred că liniile valoroase s-au păstrat exclusiv datorită acestora, ceilalţi nu au niciun interes pentru a avea un câine perfect, le ajuge unul iubitor). Însă e acum clipa (târzie, oricum) să nu ne mai ascundem după degete, ci să ne asumăm deciziile.

 

 


Împreună şi acum

de Catalin Vischi

ar trebui să scriu ceva înălţător, cel puţin filozofic, obligatoriu „smart”, motivaţional cu accente entuziaste, roz şi rezistent în timp, indiferent de fenomenele meteo, ca şi fixativul ăla din reclamă. „Asta se aşteaptă, apare o publicaţie nouă” care va face, va drege… Sugestia, sacadată, se ia mult prea în serios. Aşa a început totul, cu „Împreună, acum”, vă mai amintiţi? Acum, după un an, sunt convins de la fel de puţine lucruri ca şi atunci, fapt pentru care presupun la fel de multe. Cum ar fi…

… că e loc şi de rău, şi de mai bine. Mereu. E loc pentru tine, pentru mine, pentru noi. E loc, deci, doamnelor şi domnilor! Vă rog, nu vă alarmaţi, e inutil, încape toată lumea. În lumea asta, în orice context, de fiecare dată e câte-un loc gol, n-aţi observat? Altfel am fi atât de-nghesuiţi! Aşa că, fiind loc, am intrat şi noi, în urmă cu un an, în peisajul ăsta, al celor care caută poveşti pasionante despre companioni necuvântători. În definitiv, totul pare a avea un rost, nimic şi nimeni nu-i inutil - până şi ceasurile stricate arată, de două ori pe zi, ora exactă.

… datorită acestui fapt, zic să nu alergăm pe trepte, disperarea cauzează stres care miroase la fel, după fiecare colţ. „Take your time... Don’t live too fast, / Troubles will come and they will pass”. Vorbe de-ale lui Garry (Rossington) şi Ronnie (van Zant), care au început să scrie asta („Simple Man”, pentru statisticieni şi interesaţi) pe Pământ şi apoi, după ce au pus punct, ultimul a plecat în Cer, să se convingă cu ochii lui dac-au ajuns până acolo, altfel ce sens avea...

... sau s-o fi dus Ronnie să verifice veridicitatea expresiei „precum în Cer aşa şi pe Pământ”? - deşi e greu de crezut că o să găseşti pe cineva „cu toţi boii acasă” care măcar să creadă, fără a fi convins, în similitudini între cele două spaţii. În fine, ideea e că s-a dus. Şi-a petrecut atât de mult timp visând, încât i s-a terminat viaţa - unii spun că şi-ar fi irosit-o, dar cine suntem noi, ceilalţi, să decidem asta? Vă întreb. În plus, când se termină visul? Când deschizi ochii, sau când devine realitate? Cred că atunci când nu-l mai visezi.

... şi după porţia de loc şi timp, cu Lynyrd Skynyrd şi fragmentul din „Simple Man” bonus, să privim spre calendar. Eu am unul moştenit, anacronic, mecanic, postbelic şi roşu - nefericită culoare, aleasă neinspirat în urmă cu vreo zece ani, într-o tentativă de recondiţionare -, care seamănă cu un butoiaş metalic „aprovizionat” cu cifre din plastic şi care îmi indică o dată aproximativă, pentru că nu reuşesc mereu să-mi amintesc dacă în ziua respectivă am apăsat clapeta, să-l „derulez”, actualizându-l. Cu toate acestea...

... în urmă cu un an, din Baia Mare pleca spre toată ţara primul număr al revistei „Petzoom”. Era, cum este şi astăzi, un melanj care nu mai fusese încercat până atunci, între cele patru elemente principale pe care s-au axat publicaţiile de gen: reportaje despre companioni deosebiţi (şi când scriu „deosebit”, nu mă refer la „premiat”), articole despre evenimente şi competiţii (care ne epuizează cele mai mari cantităţi de timp şi resurse), cele tehnice, de specialitate (care nu-i plac lui Liviu şi presupun că nici altora) şi cele de divertisment (care-i plac Andreei şi presupun că şi altora).

... de atunci şi până acum s-au întâmplat multe (o sinteză, făcută de Cosmin, puteţi citi în pagina următoare). Poate ar fi trebuit să scriu „destul de multe”, dar cine suntem noi să decidem când e destul şi când nu e? Cred că liberul arbitru e cel mai de preţ sentiment din proprietatea fiecărui om. Iar pentru noi nu e destul, aşa că, iată, continuăm, ÎMPREUNĂ ŞI ACUM. 

editoriale

cacib
caini
pisici
pasari
pesti
reptile
altele
contacte
facebook

facebook